luni, 17 octombrie 2016

Jadotville, o batalie uitata

"Siege at Jadotville.The Irish Army Forgotten Battle" (2016) este un film spectaculos care respectă în întregime adevărul istoric, reproducând asediul la care au fost supusă o companie de militari irlandezi aflaţi în slujba Naţiunilor Unite în oraşul minier Jadotville din provincia congoleză secesionistă Katanga. ONU a încercat să intervină în complicatul conflict din Congo Leopoldville (pentru a nu fi confundat cu Congo Brazzaville sau Cong-ul francez) imediat după obţinerea independenţei de către imensa şi bogata colonie belgiană (de unde a fost extras şi uraniul pentru prima bombă atomică americană). Secesiunea provinciei Katanga a provocat un războiul civil sângeros pe care căştile albastre trimsie de ONU, formate din militari suedezi, indieni dar şi irlandezi, au încercat să-l aplaneze. Fără prea mare succes. Compania A din Batalionul irlandez 35, formată din 155 de militari dotaţi cu armament uşor şi câteva mortiere şi mitraliere britanice care păreau a data din al doilea război mondial dacă nu chiar din primul (trebuiau răcite căci se supraîncălzeau), a preluat poziţiile bazei ONU la Jadotville, crezând că protejează populaţia civilă şi muncitorii care deserveau minele din zona. Curând irlandezii şi-au dat seama că nu erau deloc bineveniţi. În duminica de 13 septembrie 1961, în timp ce soldaţii participau la Messă, liturghia catolică, baza a fost atacată pe neaşteptate de jandarmii forţelor secesioniste, coordonaţi de mercenari albi (francezi, belgieni şi rhodezieni). Asediul eroic al irlandezilor a durat timp de şase zile, interval în care militarii neexperimentaţi au respins mai multe asalturi ale unor forţe net superioară (forţele katangheze numărau până la 3.000 de oameni) dotate cu artilerie şi chiar cu un avion care a bombardat poziţiile irlandeze. Tirul mortierelor irlandeze s-a dovedit atât de precis încât a scos din luptă artileria jandarmilor din Katanga. Eforturile trupelor ONU din Elizabethville de a veni în ajutorul companiei irlandeze au rămas fără rezultat, ele fiind blocate. După şase zile de lupte intense, irlandezii au rămas fără muniţie fiind nevoiţi să se predea. Doar cinci militari irlandezi au fost răniţi în timp forţele atacatoare avuseseră cel puţin 300 de morţi, incusiv 30 de mercenari albi! Militarii irlandezi au fost luaţi prizonieri şi eliberaţi după o lună însă bătălia de la Jadotville nu a fost recunscută oficial de statul irlandez decât în 2016 când companiei i s-a conferit cea mai înaltă distincţie pe care o poate acorda preşedintele Republicii Irlanda. Se pare că atât faptul că s-au predat ar fi provocat acest val al uitării dar şi posibile greşeli în lanţul de comandă al forţelor ONU. Quinlan, ofiţerul care a condus compania, personajul principal al filmului, a fost considerat de subordonaţii săi un militar de excepţie şi, dacă raportăm pierderile irlandeze la cele ale atacatorilor, această apreciere este perfect justificată. Despre asediul de la Jadotville (numele belgian al localităţii congoleze Likasi) Declan Power a scris o carte The Siege at Jadotville: The Irish Army's Forgotten Battle (2005) care a stat la baza scenariului filmului. În film, înainte de începerea lupteti, un mercenar francez îi ironizează pe irlandezi, întrebându-i în căte războaie mondiale au luptat. O ironie ieftină căci irlandezii au spiritul combativ în sânge...

miercuri, 12 octombrie 2016

William Wallace, Robert the Bruce şi ideea scoţiană de libertate

Cât de puţină istorie (mai mult sau mai puţin trunchiată şi coafată dar totuşi istorie) am cunoaşte dacă nu ar există Hollywood-ul! În mod sigur, nu am fi auzit niciodată de William Wallace dacă nu-şi baga coada şi învesti geniul regizoral (după anumite păreri) Mel Gibson. Cunoscutul actor are destul sânge irlandez în vene (mama şi bunica paternă erau de origine irlandeză, unul din prenumele sale este Colmcille, numele unui sfânt irlandez). Filmul Braveheart prezintă într-o maneira artistică violentul destin al unuia din eroii scoţieni ai Evului Mediu, William Wallace, erou popular în primul război scoţian de independenţă, cum este cunoscut în istorigrafie. Filmul a cunoscut un succes răsunător, fiind răsplătit cu multe premii, fiind nominalizat la 10 categorii ale premiilor Oscar, câştigând cinci (printre care şi cel mai bun film). O parte din scene au fost turnate în Scoţia însă marea majoritate a bătăliilor în Irlanda, Gibson obţinând colaborarea autorităţilor irlandeze care au fost de acord să permită rezerviştilor Armatei Irlandeze să ia parte (iar accentul este foarte similar, greu dacă nu imposibil să-ţi dai seama care este cel irlandez şi care cel scoţian) la filmarea luptelor. Gibson a folosit la un moment dat aproximativ 1.600 de figuranţi, uneori, utilizând trucuri regizorale (figuranţii îmbrăcaţi în kilturi scoţiene treceau în partea cealaltă, îmbrăcând cămăşile de zale sau armurile englezilor. Mai mult, rezerviştilor li s-a permis să-şi lase bărbi!) Însă cine a fost cu adevărat William Wallace şi cât de mult a omis Mel Gibson din filmul sau? Profitând de o criză dinastică, regele Edward I al Anglie a hotărât să îşi impună voinţa şi asupra regatului Scoţiei care până în 1290 era un regat independent chiar dacă destul de şubred, cunoscând multe tendinţe centrifuge (dar acest aspect nu era o noutate, aproape toate celelalte regate europene cunoşteau fenomene similare). Casa Regală Mac Alpin reuşise să asigure o anumite coeziune teritoriului. Moartea lui Alexandru al III-lea deschis calea pentru aprinse dispute privind succesiunea lui la tron. Alexandru al III-lea avusese trei copii dar toţi au murit înaintea regelui, singura care avea pretenţii justificate fiind o nepoata care se afla la curtea regelui Norvegiei. Şi care nu a ajuns niciodată în Scoţia, murind în 1290. Magnaţii scoţieni care aveau proprietăţi întinse şi în Anglia au fost surprinşi de această derulare a evenimentelor, având mult de pierdut în cazul unei revolte, preferând să stea în expectativă, acceptând numirile de şerifi şi judecători englezi la care a recurs Edward I. Prima confruntare a avut loc în mai 1297 când Wallace împreună cu oamenii lui sir William Douglas a atacat cetatea Scone, fosta capitală a regilor scoţieni, unde se instalase judecătorul Ornsby care a reuşit să scape cu greu. În acelaşi timp, în nord, Andrew Murray (sau de Moray după numele unei regiuni scotiene) un alt lider nemulţumit a strâns o mică armata şi a recăpătat rapid controlul regiunii Highlands, coborând şi unindu-şi forţele cu cele ale lui Wallace. În filmul lui Gibson lucrurile sunt mult mai simple, celelalte căpetenii scoţiene având un rol mai degrabă decorativ, tocmai pentru a nu-i ştirbi lui Wallace din glorie. Ştim bine, astfel de filme au nevoie de o linie narativă cât mai simplă şi uşor de urmărit de publicul larg. La 11 septembrie 1297 rebelii scoţieni au înfruntat pentru prima oară o armată engleză adevărată, condusă de John de Warren, earl de Surrey şi de lordul Trezoreriei (un fel de ministru de finanţe medieval) Hugh de Cressingham. Bătălia a avut loc lângă castelul din Stirling care fusese ridicat tocmai datorită poziţie sale strategice. Practic cine deţinea acest castel avea acces la nordul Scoţiei. Filmul redă destul de fidel strategia rebelilor scoţieni care au folosit suliţe lungi, din lemn pentru a stârni panică în rândul cavaleriei grele engleze. Strategia militară a Evului Mediu dicta faptul că infanteriştii nu au nici o şansă în faţă unei cavalerii grele care şarja cu suliţe. Cressingham a fost ucis, fragmente din pielea lui fiind uscate şi păstrate ca suveniruri de clanurile scoţiene în timp ce Warren a fugit. Andrew Murray a fost grav rănit în timpul bătăliei şi a murit la scurt timp după aceea. În urma victorie Wallace care a fost înnobiliat devenind şir Wallce oferindu-i-se şi titlul de (singur) gardian al tronului. Scoţienii au invadat nordul Angliei (Northumbria). Cronicarii anglo-saxoni s-au plâns mereu de barbaria acestor incursiuni de jaf dar ele aveau şi o altă ţintă: distrugerea bazelor de aprovizionare engleze, împiedicând/întârziind răspunsurile militare engleze. Inevitablul s-a produs iar în iunie 1298 însuşi regele englez, cu o armata numeroasă, şi-a făcut apariţia pentru a-i învinge pe rebelii scoţieni. Edward I avea o memorie bună. Wallace a sperat iniţial că dacă trăgea de timp englezii şi-ar epuiza proviziile şi ar fi forţaţi să plece înapoi în Anglia. O veche tactică medievală folosită atât în Moldova sau Ţară Românească cât şi în Scoţia. Regele englez, conştient de superioritatea sa, a forţat bătălia de la Falkirk, din apropierea Stirling, reuşind să învingă mică armata scoţiană, nu fără pierderi. Wallace a pierdut titlul de gardian al tronului, alţi nobili scoţieni grabindu-se să îi locul, dar a continuat războiul de guerilla împotriva prezenţei engleze în Scoţia. În 1305 Wallace a fost capturat de englezi, trimis la Londra unde a fost condamnat la moarte, fiind spânzurat, înecat şi tăiat în bucăţi. Execuţia sa i-a asigurat un loc în primele rânduri ale martirilor pentru libertatea Scoţiei. Chiar şi aşa, Henry I stăpânea doar sud-estul Scoţiei, restul regatului fiind împărţit între mai mulţi nobili scoţieni care, în buna tradiţie celtică, se certau unul cu celălalt. Unul dintre aceştia era Robert din clanul Bruce, familie care avea mari proprietăţi în Anglia şi care îşi schimbase loialitatea de mai multe ori, în funcţie de interesul clanului său. Chiar şi în filmul lui Gibson, este redată balansarea unui Robert the Bruce însă necopt şi nehotărât, influenţat de tatăl său. Gibson nu suflă nici un cuvânt despre asasinarea de către Robert the Bruce şi oamenii săi a rivalului John Comyn, chiar în faţa altarului unei biserici unde cele două tabere hotărâseră să se întâlnească pentru a negocia. Cum Comyn nu a vrut să cedeze, el a fost ucis. Eveniment care nu a împiedicat o bună parte a clerului scoţian să ajute cauza independenţei prin sprijinirea lui Robert the Bruce care a fost absolvit de orice vină. Totuşi Robert a avut curaj şi s-a încoronat rege al Scoţiei la Scone în martie 1306 în condiţiile în care legătura familie sale cu dinastia Mac Alpin era destul de îndepărtată. Gest era temerar şi datorită pretenţiile expansioniste clare ale regelui englez. Robert şi-a dat seama că încoronarea sa nu avea să-l lase indiferent pe Edward I care şi-a trimis o rudă îndepărtată, Aymer de Valance, militar experimentat să facă ordine în Scoţia. Ceea ce a şi făcut într-o primă fază, reuşind să disperseze forţele lui Robert the Bruce care iarăşi s-a văzut nevoit să dispară în natură cu doar câteva sute de susţinători. Soţia şi alte rude apropiate au fost capturate şi duse în Anglia în cuşti de lemn iar susţinătorii săi care erau capturaţi erau ucişi. Alţi magnaţi scoţieni s-au întors împotriva lui astfel încât singură lui şansă a fost fugă din Scoţia. Timp de patru luni nu s-a mai ştiut nimic de el, Robert găsind refugiu în insula Rathlin din largul comitatului nord-irlandez Antrim. Dispariţia avea mai degrabă să-l ajute căci scoţienii şi nenumăratele lor tabere au început să conştientizeze nu numai că aveau nevoie de un lider dar că Robert le ar fi putut fi rege. În acest intermezzo, Bruce şi-a dat seama că războiul de recucerire a Scoţiei trebuia să fie unul de guerilla, de lungă durată şi, din această perspectivă, ne întrebăm dacă liderul irlandez Michael Collins, organizatorul IRA, a cunoscut evenimentele petrecute în ţara vecină cu şase secole înainte. Revenit în Scoţia, Robert the Bruce era complet diferit faţă de cel care plecase, devenind un lider adevărat, apropiat de ostaşii săi pedeştri, abandonând siguranţa armurii grele şi viteza calului care îl distingeau pe nobilul medieval de infanteristul de origine modestă. Un cavaler francez mercenar care apăra castelul Perth a fost umit să-l vadă pe Bruce căţărndu-se pe ziduri alături de oamenii săi în timpul asediului fortăreţei care a fost recucerită de scoţieni. În 1307 Edward I a murit, lasndu-i locul fiului său, nehotărâtul Edward al II-lea. Treptat, Bruce a reuşit să supună mulţi dintre magnaţii (căpetenii de clan) scoţieni care iniţial îl contestau. Englezii continuau să deţină anumite puncte strategice, de regulă oraşe fortificate (Dundee, Banff, Perth, Edinburgh) care au fost recucerite de scoţieni. Această derulare a evenimentelor nu avea cum să-l lase indiferent pe regele englez care a invadat din nou Scoţia cu o armata impresionantă pentru acele timpuri: 3.000 cavaleri şi 16.000 infanterişti. Robert îl aştepta cu o armata inferioară, de numai 10.000 de infanterişti şi o cavalerie uşoară formată din 500 de oameni. Robert the Bruce era mai degrabă rezervat şi nu foarte doritor să înfrunte armata engleză, temându-se de o înfrângere care i-ar fi fost fatală. Informaţiile pe care le-a obţinut de la un nobil scoţian care a schimbat părţile, trecând din tabăra engleză în cea scoţiană, l-au făcut să creadă în şansele sale de a învinge armata engleză într-o bătălie decisivă. Care a avut loc la Bannockburn (Blàr Allt a' Bhonnaich) la 24 iunie 1314. Înainte de a atacă, trupele scoţiene au îngenunchiat pentru a fi binecuvântate de preoţi. Regelui Edward i s-a părut că scoţienii i se roagă pentru acordarea milei regale. Un nobil scoţian care se află în suită sa ar fi avut o replică istorică „Da, se roagă pentru milă, dar nu milă ta, Sire, ci milă lui Dumnezeu. Aceşti oameni vor învinge sau vor muri.”Bătălia a reprezentat un adevărat dezastru pentru englezi, din cei 16.000 de pedeştri, 11.000 fiind ucişi. Această bătălie este redată plastic la finalul filmului şi de Mel Gibson care nu a greşit când a corelat rebeliunea lui Wallace cu transformarea lui Robert the Bruce chiar dacă situaţia politică a fost în multe momente foarte complicată şi volatilă, contextul. Practicile şi felul de a gândi politic din Evul Mediu fiind foarte diferite de puterea noastră de înţelegere (care rezumă în mare totul la o luptă între popoare). Regele englez a fugit de pe câmpul de lupta cu 500 de cavaleri. După această victorie, Robert the Bruce a folosit o parte din prizonierii nobili englezi pentru a-şi răscumpăra regina şi alţi susţinători întemniţaţi la Londra. Interesantă este şi dimensiunea pan-celtică a aspiraţiilor lui Robert the Bruce, el susţinându-şi fratele, pe Edward the Bruce în încercarea acestuia de a deveni rege al Irlandei. Edward the Bruce a fost încoronat la Dundalk în 1316 după os erie de mici victroii împotriva unor baroni anglo-normanzi. Cursul istorie ar fi fost, fără îndoială, mult diferit, dacă Edward ar fi reuşit să se menţină în Irlanda şi să formeze un regat viabil care ar fi sprijinit Scoţia în bararea influenţei si puterii crescânde a Angliei. În ciuda armatei pe care a trimis-o Robert the Bruce din Scoţia în Irlanda pentru a-şi susţine fratele, acesta a pierdut bătălia de la Dundalk din 1318 fiind ucis. Abia la 17 martie 1328, după 14 ani de la bătălia de la Bannockburn, un tratat de pace oficial avea să fie semnat între Scoţia şi Anglia, punându-se capăt la aproape trei decenii de confruntări dure între englezi şi scoţieni. Prin acest document Anglia recunoştea că Scoţia va fi pentru totdeauna un regat diferit, liber, de sine stătător. Tipic medieval, pacea a fost întărită de căsătoria prinţesei Joan, de opt ani, sora lui Edawrd al IIIl-lea cu băiatul lui Robert the Bruce, David, de numai 4 ani! În 1329 Robert the Bruce avea să moară, după ce a trăit o viaţă care a marcat profund istoria Scoţiei.

luni, 27 iunie 2016

Cum (nu) gândesc politicienii

Radu Paraschivescu este nu numai un traducător important, realizator de emisiuni la televizor sau romancier dar şi colecţionar. De aberaţii, derapaje verbale, inepţii, prostii. După patru volume (apărute între 2006-2015) în care a fost expusă şi demascată prostia oamenilor de afaceri, sportivilor, cântăreţilor etc. era inevitabil ca Radu Paraschivescu să se ocupe exclusiv de politicieni. În prefaţa noii apariţii editoriale, Radu Paraschivescu aduce în dicuţie şi un caz halucinant, cel al senatorului PSD (cum altfel?) de Ilfov (de ce nu ne mirăm din nou?) un anume anonim Ninel Peia care a postat pe blogul personal un scenariu preluat mot a mot din cărţile lui Pavel Coruţ, un produs demn al inculturii şi spălării creierului care a avut loc după 1989. De altfel scenariul această a fost preluat şi de fostul premier Ponta pentru a justifica decăderea lui politică. Pentru că politicianul român are o imaginaţie foarte bogată iar perlele culese de editor o dovedesc cu prisosinţă. Există şi o imaginaţie istorică ce frizează patologicul (a se vedea declarţiile despre dacii zburători ale fostului primar al Clujului, Gheorghe Funar). “Or fi ei aleşi, dar vorbirea lor e foarte rar aleasă. Metaforita unora, confuziile de termeni ale altora şi în general nivelul scăzut al celor mai mulţi ar trebui să-i facă pe alegători ceva mai circumspecţi. Din păcate, unii alegători par mai departe, sclavii burţii pline şi ai vorbei goale” De altfel această este una din notele stridente ale culegerii de perle ale politicienilor români: o mare carenţă culturală, lipsa lecturilor şi, în general, lipsa unei educaţii de calitate. Vorba lui Andrei Pleşu, de acum două decenii, lipsa unui liceu adevărat. Chiar dacă lecturile acestor oameni sunt nule, minime, ei reuşesc să se impună poporului alegător şi pentru că acesta din urmă are în mod egal lecturi minime, nule (romanul citeşte o carte pe an, acesta este indicele lecturii în România anului 2016). Probabil că această caracteristică, incultură crasă (combinată cu un tupeu uriaş), o diferenţiază radical faţă de elită interbelică, deja democratică, pentru a nu mai menţiona elită boiereasco-politică de dinainte de 1914. „Tragicomedia alegerilor readuce la putere tot mai puţine personalităţi şi tot mai multe personulităţi. Iar când politicianul se ştie impotent intelectual sau incapabil de acţiuni eficiente, arma cea mai la îndemână este patriotismul sforăitor, stropit cu lacrimi, mujdei şi şpriţ.” Nenumăratele citate chiar desprinse din context căci mereu politicianul evoluează într-unul anume (pe care ei probabil îl folosesc drept scuză) dovedesc complexitatea imbecilităţii celor care şi-au pus amprenta asupra destinului României de un sfert de secol. De aceea explică faptul că mai degrabă am fost traşi în tabăra occidentală (în NATO şi UE) decât am avut noi un merit deosebit şi, cu atât mai puţin politicienii români a caror singură fixaţie constantă este propăşirea interesului personal. Întrebarea care s-ar pune, perfect justificată: sunt ei imbecili tot timpul sau au doar scăpări când de regulă grăiesc în spaţiul public- şi o fac tot timpul căci politicinaul valah iubeşte să vorbească şi să se audă şi vadă ? Regăsim premieri, foşti miniştrii, foşti preşedinţi (dar nu şi pe actualul preşedinte care în mod sigur ar fi intrat pe o poziţie fruntaşă cu celebra sa declaraţie despre cum se consideră când primeşte informări : (chiar) informat!!) Este drept unele nume sunt mai puţin cunoscute precum Doru Giugula („E mai uşor să lucrezi cu banii statului decât cu ai tăi. Aşa face toată lumea. Aşa se fac afacerile.”-macar omul este perfect cinstit) sau Valeriu Steriu („Şi eu m-am mirat de declaraţia mea de avere”) dar în general numele sunt bine-cunoscute, în frunte cu nelipsiţii Marian Vanghelie şi Gigi Becali. Practic nu există vreun capitol din cele cincisprezece care să nu cuprindă şi vreo cugetare strâmbă a acestor doi corifei ai românismului agramat (poate doar Geoană să îi mai concureze). Faptul că după un sfert de secol ambii par a fi intrat într-un con de umbă, ambii având probleme serioase cu justiţia, unul (Becali) şi făcând închisoare doar pentru a scrie un raft de pseudo-cărţi (şi pedeapsa în Română este trimisă în derizoriu) nu poate ascunde faptul că atât ei cât şi alte legiuni au fost în prim planul unei ţări care se doreşte europeană. „Când faci o fraudă economică, când furi ceva, când faci evaziune, ai greşit, sunt păcatele tinereţii” (G. Becali) sau „Oamenii, după cum aţi văzut, s-a votat secret şi au simţit.” (M. Vanghelie) Într-adevăr, volumul este şi despre masele care au fost şi sunt reprezentate de aceşti oameni, de această elită politică. „Poate că parcurgearea mormanelor de inepţii va convinge electoratul că e cazul să-şi folosească mai bine discernamntul. Să-şi fixeze câteva criterii în funcţie de care să-i evalueze pe toţi cei dornici să intre în arena politică” Această ar fi o situaţie ideală pentru că 1. Majoritatea nu mai citeşte 2. Majoritatea chiar dacă ar da de aceste perle ar râde copios şi i-ar iubi şi mai tare pe aceşti semianalfabeţi pentru că ei o reprezintă atât de bine. Este fun. Un popor cult, cu lecturi solide sau măcar mai serioase nu ar fi ales niciodată astfel de politicieni. Care sunt oglidă societăţii noastre, chiar dacă nu neapărat a tuturor românilor. Dar a unei bune majorităţi cu siguranţă.

vineri, 20 mai 2016

Viata si moartea in Gulag

CURPINS: 1. Argument 2. Scurtă istorie a Gulagului 3. Destinele celor care au mărturisit 3.1 Sovietici în Gulag 3.2 Străini în Gulag 4. Condiţia femeii în Gulag 5. Istorii orale 6. Gulagul prizonierilor de război 7. Foamea 8. Filosofia suferinţei 9. Modalităţi de supravieţuire 10. Evadarea din Gulag între mit şi realitate 11. Mirajul normalităţii în Gulag 12. Părăsirea Gulagului. Repatrierea 13. Două lumi se privesc cu neîncredere 14. Dificultăţi în receptarea Gulagului în Occident 15. Exportarea Gulagului ca marcă înregistrată a comunismului şi conluzii 16. Adendă. Şefi la Kolîma 17. Bibliografie

joi, 21 aprilie 2016

Exerciţiu de altruism

Mereu i-am admirat pe truditorii din umbră ai culturii, cei care îşi ascund sau camufluează uriaşul ego auctorial ce caracterizează din plin tagma scriitorilor valahi, cei care se dedică actului creator sau recuperator în tăcere, fără să facă valuri, fără să ponegrească şi dea din coate pentru diverse avantaje. Bogdan Stoicescu este unul dintre aceştia. Volumul „Convorbiri la lumina gândului” cu subtitlul menit să te pună pe gânduri „despre fragilitatea vieţii, iubire, prieteniei şi alte inchipuri” este de fapt reeditarea în condiţii mult superioare, a celui apărut acum un deceniu şi reprezintă o carte necesară de recuperare şi păstrare a memorie culturale, într-o bună măsură, prahovene. Bogdan-Lucian Stoicescu reuneşte atât dialoguri avute de-a lungul timpului cu poeţi şi/sau oameni de cultură importanţi, mai ales cei făcând parte din Generaţia Optzecistă (pentru mulţi critici, ultima mare generaţie de poeţi români) dar şi amintiri sau evocări ale celor care au fost dar nu mai sunt. Aproape o treime din materia cărţii îi este dedicată, într-un fel sau altul, memoriei marelui poet ploieştean, Ion Stratan cu care autorul a fost bun prieten şi chiar coleg la Biblioteca Judeţeană N. Iorga. Descoperim sau, pentru cei deja familiarizaţi cu opera şi gândirea lui Ion Stratan, redescoperim, o bună parte din viziunea lui despre lume, poezie, femeie ("Femeia este un bun conducător de poezie"). Pentru mine este cu atât mai interesant să-l descopăr pe Ion Stratan cu cât trec în fiecare zi pe lângă celebrul bloc cu şapte etaje din Ploieşti unde a trăit în ultimii ani şi unde a murit. Municipalitatea ploiesteana a reuşit să aducă un mic omagiu personalităţii lui Ion Stratan (cel care se hrănea cu poezie) printr-o inscripţie şi un mic bust care sunt îndreptate chiar către staţia RATP unde oameni care nu au auzit în viaţa lor de Ion Stratan se bulucesc să prindă un autobuz. „Eu scriu poezie pentru că simt nevoia să transmit nişte sentimente şi pentru că, pe de o parte, cred că am un dram de talent. Nu am impus nimănui să ia unul din volumele mele, dacă nu doreşte. Nu am cerut nimănui să mă asculte recitând. Nu am cerut nimănui vreo cronică şi nu sunt prezent în nici unul din sistemele de discutare şi rafinare a teoriilor din mass-media. Nu sunt un poet popular.” Ca orice autor adevărat, şi Stratan se identifica cu cărţile sale. „Eu sunt cărţile mele. Ţin la ele chiar ca la nişte copii, pe care îi mai întrebi din când în când ce mai fac, deschizându-le şi răsfoindu-le” Un alt mare poet al Generaţiei Optzeciste care ne-a părăsit prematur este Train T. Coşovei (1954-2014). Traian Coşovei răspunde inspirat la o întrebare capcană ”La urmă urmelor, ce este poezia?” ”Poezia e singura declaraţie de dragoste pe care nu ţi-o iei înapoi” Interesantă mi s-a părut viziunea lui despre această generaţie poetică atât de dezbătută şi complexă „Noi am reuşit să păcălim poliţia politică şi să afirmăm dreptul la libertate de expresie, libertate de care se bucură (uneori fără să ştie) cei mai tineri autori ai promoţiei 2000. (...) nu am fost niciodată încrâncenaţi, rigizi ori acuzând o falsă sobrietate. Noi ne-am bătut joc doar de epoca sumbră, concentraţionară, în care am fost obligaţi să trăim. Nici nu ştiau aia cât de liberi ne-a făcut Poezia, aspiraţia la libertatea de expresie. Noi-şi asta i se datorează şi lui Ion Stratan- nu am fost niciodată cobaii vreunui sistem politic. N-am vrut să fugim din ţară, n-am vrut să trădăm limba română care este-cum spunea Nichita Stănescu-patria noastră, n-am vrut să demisionăm din funcţia critică a Culturii ! Suntem ultima generaţie care mai crede în valorile perene. Acum e libertate de expresie la orice colţ de stradă, la orice gură de metrou. Mulţi nu au ce face cu ea. (...) Mi-e indiferentă lumea de afară, care se închină verbului a avea! Nu ştiam că atâţi oameni o să moară, că să vedem la televizor atîta curvăsărie în direct” Pline de informaţii şi savoare sunt şi dialogurile cu personalităţi culturale deosebit de complexe şi cu înclinaţii artistice diverse, greu de rezumat în spaţiul unei simple recenzii precum Mihai Vasile, Ioan Mihai Cochinescu, Ioan Vieru dar şi câmpineanul Florin Dochia. Nu ştiam despre invitarea lui Andrei Pleşu înainte de 1989 la un colocviu despre ideile vagi la Nichita (o temă extrem de subversivă regimului paranoic ceauşist). Andrei Pleşu a vorbit chiar dacă fusese recent pus la index şi exilat la Tescani. Şi Florin Dochia evocă figura lui Ion Stratan care a colaborat inclusiv la Revista Nouă. „Toţi am avut enorm de învăţat de la Nino (...) lua atitudine faţă de orice nu-i plăcea, faţă de găştile, grupurile de interese ce nu priveau creaţia de literatură în sine” Însă în interviul luat în perioada decembrie 2005-ianuarie 2006 nu avea cum să nu se strecoare şi dezamăgirea faţă de dinamică aiuritoare a de-culturalzarii ţării dar şi Câmpinei care „nu mai este aceea din tinereţea mea. Din punctul de vedere al nevoilor culturale ale locuitorilor. Atacul furibund şi sub centură al (tele)divertismentului în contra culturii, cât de cât formatoare de personalităţi şi conştiinţe, necesită mijloace pe care societatea actuală de la noi nu le are. Apoi, mai este reminiscenţa maselor de oameni strânse să asiste la mega-spectacole educative. Cultura care rămâne se face pe grupuri mici, reunite de aspiraţii şi nevoi comune.” La final sunt publicate mai multe fotografii document. Una din ele surprinde o şedinţa a Cenaclului I.L. Caragiale din anii `80 la care luau parte Ion Stratan, Florin Dochia şi I.M. Cochinescu. Evident, cei care s-au născut după 1990 vor privi fotografia rapid, nu vor bagă de seama paltoanele groase,şubele călduroase, căciula lui Ioan Mihai Cochinescu, fularele . Ai putea crede că şedinţa se desfăşura afară, la -10 grade Celsius. Dar nu, ea avea loc într-o sala a Bibliotecii Judeţene din carlistul Palat al Culturii, unde era mai frig decât afară. Eram în perioada adevăratelor curbe de sacrificiu, imposibil de înţeles pentru cei care nu le-au trăit (chiar dacă acestor tipuri de experienţe li se aplică de minune principiul ce nu te doboară te întăreşte). Urmărind interviurile publicate am rămas surprins: marea lor majoritate au fost luate în perioada 2005-2006, acum un deceniu dar totuşi ele îşi păstrează prospeţimea , stârnesc curiozitate şi menţin un interes viu. Aceasta se poate explica doar prin faptul că Bogdan Stoicescu ţinteşte profund. Ne putem răţoi ca la piaţă : „ce mare lucru să pui nişte întrebări?” Întrebările sunt uşor de formulat însă întrebări care au potenţialul de a răscoli fiinţa celui întrebat, mult mai dificil. Ceea ce denotă cunoaşterea profundă a celor interogaţi de către Bogdan Stoicescu. Iar dialogul este forma supremă a prieteniei, un adevărat plebiscit la care suntem zilnic chemaţi să ne exprimăm.

miercuri, 16 martie 2016

Manolescu la Ploiesti

Nu aveam voie sa ratez intalnirea organizata de Dan Gulea si Catedra de Limba si Literatura Romana a prestigiosului Colegiu Mihai Viteazu (fostul LMV) din Ploiesti cu criticul si presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, d-l Nicolae Manolescu. Prilejul a fost lansarea si la Ploiesti, chiar daca cu ceva intarziere (!) a celor doua volume esentiale scrise de Manolescu, Istoria critica a literaturii romane (Editura Paralela 45, Pitesti, 2008) si Istoria literaturii romane pe intelesul celor care citesc (Paralela 45-2014). Este inutil sa mai analizam actualitatea acestui titlu inspirat, este evident ca numai citind multa literatura romana o poti intelege si poti oferi verdicte. Iar Nicoale Manolescu chiar a facut-o, pentru a scrie primul volum mentionat a recitit literatura romana insa intr-o maniera ordonata si disciplinata. Prima interventie a fost cea a directorului Editurii Paralela 45, Calin Vlasie care a desfatat numeroasa audeinta, formata mai ales din elevi de liceu, cu dedesubturile aparitiei volumului "Istoria critica a literaturii romane". Avand fler si dorind sa dea o lovitura pe piata editoriala, Calin Vlasie l-a abordat pe Nicolae Manolescu si, ofereindu-i atat libertea de a pune la punct impresionantul volum ( 5 ani!) cat si sume de bani, probabil avansuri din drepturile de autor (dar aceste dedesubturi nu avem cum sa le stim, pana la urma tin doar de economia interna a unei edituri) l-a determinat sa termine greul volum. Care cantareste aproximativ 5 kilograme si care a fost lansat la targul de Carte Gaudeamus, in anul 2008, cele 3.000 de exemplare editate la tipografia editurii din Pitesti epuizandu-se rapid. Calin Vlasie a fost nevoit sa comande alte 11.000 in Italia, fiind aduce in tara in doua tiruri.Burdusite cu istorii! Criticul Daniel Cristea-Enache (DCE) s-a referit, printre altele (de exemplu cum a scris trei articole critice la adresa Istoriei critice a lui Manolescu in revista "Idei in dialog" si cum, drept rasplata, ar fi fost numit director de imagine al USR de catre cel criticat-dar aici sunt mult mai multe de spus. In primul rand DCE nu a fost numit director de imagine dupa 2008 ci, daca ne aducem bine aminte, mult mai recent in urma altor evenimente), si la starea literelor nationale si a deplans faptul ca pe la targurile de carte si, mai ales, la Gaudeamus (cred ca a confundat cu Bookfest dar ma rog, nu conteaza) valoarea-aerul tare si curat este jos, la parter in timp ce aerul culturii valahe se rarefiaza odata ce urci catre celelalte nivele unde se organizeaza lansari de carte patetice, cu pseudo-autori veleitari care isi aduc cu autobuzul si masina rudele. Nu ar fi mai bine sa le desfiintam? Nivelele superioare cu edituri de cartier. Nu am inteles cum ar incadra urmatoarea speta: standul editurii Editura Vremea este la parter -in aerul tare al culturii- dar lansarile le-a organizat (foarte comod) anul trecut la inelul imediat superior?Iar la pseduo-lansarea mea au luat parte si sotia mea si mama mea dar, culmea ironiei, ele m-au adus pe mine, nu eu pe ele chiar daca eu am condus o masina care nu-mi apartine. O alta idee demna de a fi mentinata din discursul lui DCE ar aceea ca exista multi critici care isi abandoneaza simtul critic si prefera viata calduta, periajul, doar pentru a nu-si face probleme Insa miezul intalnirii de ieri a fost lungul discurs al lui Nicolae Manolescu care orice s-ar spune, este o personalitate de mare anvergura a culturii noastre nationale. Nicolae Manolescu, plin de verva si savoare, a disecat in voie (spre plictiseala din ce in ce mai evidenta a elevilor din sala care, unul dupa altul incercau sa se furiseaza din Sala Europa) o multime de teme de actualitate, atat din domeniul sau predilct de expertiza cat si din cele conexe dar pe care le cunaoste indeaproape, precum invatamantul. Pe deplin explicabil, prabusirea numarului de cititori de carte-materiala, carte fizica se regaseste si in decaderea invatamantului romanesc. Inapetenta tinerilor pentru cultura ar fi si una din vinele profesorilor care nu reusesc sa atraga tinerele generatii. Manolescu a facut si un calduros elogiu LECTURII. "Eu am citit intotdeauna cu mare placere. Trebuie sa-ti placa sa citesti si trebuie sa-ti placa sa scrii" A observat cum unii critici scriu dar prin felul cum o fac isi poate da seama ca nu le place sa citeasca. Scriu din obligatie, scriu pentru ca au un statut datorita scrisului.Sagetile catre fostii studenti care au ajuns sa-l conteste nu aveau cum sa lipseasca chiar daca sunt si studenti (la maza prezidiului se aflau doi) care-l apreciaza si urmeaza. Interesanta este si explicatia lui Manolescu pentru esecul literaturii romane de a propune un scriitor la Premiul Nobel cu sanse reale de reusita. Si care sa-l si castige (iar aici, o mica intepatura la adresa lui Mircea Cartarescu nu putea lipsi- Orbitorul ar fi fost publicat la o editura buna din Franta, Denoel, fara a avea niciun succes, nici de casa si nici la critica franceza.)Spre deosebire de literatura sud-americana (totusi, sa nu uitam, America de Sud este un continent cu destule tari) care ar fi profitat in anii 80 de prabusirea dictatorilor militare de dreapta pentru a exploda si intra in atentia Occidentului, romanii au ratat cu brio momentul 1989 cand atentia Occidentului s-a intors, pentru scurt timp si asupra noastra. Manolescu parea a minimaliza impactul avut de mineriade si confiscarea sensului Revolutiei Romane fata de felul de a se raporta al vesticilor la literatura (care pana la urma exprima experientele noastre) romana.