luni, 27 iunie 2016

Cum (nu) gândesc politicienii

Radu Paraschivescu este nu numai un traducător important, realizator de emisiuni la televizor sau romancier dar şi colecţionar. De aberaţii, derapaje verbale, inepţii, prostii. După patru volume (apărute între 2006-2015) în care a fost expusă şi demascată prostia oamenilor de afaceri, sportivilor, cântăreţilor etc. era inevitabil ca Radu Paraschivescu să se ocupe exclusiv de politicieni. În prefaţa noii apariţii editoriale, Radu Paraschivescu aduce în dicuţie şi un caz halucinant, cel al senatorului PSD (cum altfel?) de Ilfov (de ce nu ne mirăm din nou?) un anume anonim Ninel Peia care a postat pe blogul personal un scenariu preluat mot a mot din cărţile lui Pavel Coruţ, un produs demn al inculturii şi spălării creierului care a avut loc după 1989. De altfel scenariul această a fost preluat şi de fostul premier Ponta pentru a justifica decăderea lui politică. Pentru că politicianul român are o imaginaţie foarte bogată iar perlele culese de editor o dovedesc cu prisosinţă. Există şi o imaginaţie istorică ce frizează patologicul (a se vedea declarţiile despre dacii zburători ale fostului primar al Clujului, Gheorghe Funar). “Or fi ei aleşi, dar vorbirea lor e foarte rar aleasă. Metaforita unora, confuziile de termeni ale altora şi în general nivelul scăzut al celor mai mulţi ar trebui să-i facă pe alegători ceva mai circumspecţi. Din păcate, unii alegători par mai departe, sclavii burţii pline şi ai vorbei goale” De altfel această este una din notele stridente ale culegerii de perle ale politicienilor români: o mare carenţă culturală, lipsa lecturilor şi, în general, lipsa unei educaţii de calitate. Vorba lui Andrei Pleşu, de acum două decenii, lipsa unui liceu adevărat. Chiar dacă lecturile acestor oameni sunt nule, minime, ei reuşesc să se impună poporului alegător şi pentru că acesta din urmă are în mod egal lecturi minime, nule (romanul citeşte o carte pe an, acesta este indicele lecturii în România anului 2016). Probabil că această caracteristică, incultură crasă (combinată cu un tupeu uriaş), o diferenţiază radical faţă de elită interbelică, deja democratică, pentru a nu mai menţiona elită boiereasco-politică de dinainte de 1914. „Tragicomedia alegerilor readuce la putere tot mai puţine personalităţi şi tot mai multe personulităţi. Iar când politicianul se ştie impotent intelectual sau incapabil de acţiuni eficiente, arma cea mai la îndemână este patriotismul sforăitor, stropit cu lacrimi, mujdei şi şpriţ.” Nenumăratele citate chiar desprinse din context căci mereu politicianul evoluează într-unul anume (pe care ei probabil îl folosesc drept scuză) dovedesc complexitatea imbecilităţii celor care şi-au pus amprenta asupra destinului României de un sfert de secol. De aceea explică faptul că mai degrabă am fost traşi în tabăra occidentală (în NATO şi UE) decât am avut noi un merit deosebit şi, cu atât mai puţin politicienii români a caror singură fixaţie constantă este propăşirea interesului personal. Întrebarea care s-ar pune, perfect justificată: sunt ei imbecili tot timpul sau au doar scăpări când de regulă grăiesc în spaţiul public- şi o fac tot timpul căci politicinaul valah iubeşte să vorbească şi să se audă şi vadă ? Regăsim premieri, foşti miniştrii, foşti preşedinţi (dar nu şi pe actualul preşedinte care în mod sigur ar fi intrat pe o poziţie fruntaşă cu celebra sa declaraţie despre cum se consideră când primeşte informări : (chiar) informat!!) Este drept unele nume sunt mai puţin cunoscute precum Doru Giugula („E mai uşor să lucrezi cu banii statului decât cu ai tăi. Aşa face toată lumea. Aşa se fac afacerile.”-macar omul este perfect cinstit) sau Valeriu Steriu („Şi eu m-am mirat de declaraţia mea de avere”) dar în general numele sunt bine-cunoscute, în frunte cu nelipsiţii Marian Vanghelie şi Gigi Becali. Practic nu există vreun capitol din cele cincisprezece care să nu cuprindă şi vreo cugetare strâmbă a acestor doi corifei ai românismului agramat (poate doar Geoană să îi mai concureze). Faptul că după un sfert de secol ambii par a fi intrat într-un con de umbă, ambii având probleme serioase cu justiţia, unul (Becali) şi făcând închisoare doar pentru a scrie un raft de pseudo-cărţi (şi pedeapsa în Română este trimisă în derizoriu) nu poate ascunde faptul că atât ei cât şi alte legiuni au fost în prim planul unei ţări care se doreşte europeană. „Când faci o fraudă economică, când furi ceva, când faci evaziune, ai greşit, sunt păcatele tinereţii” (G. Becali) sau „Oamenii, după cum aţi văzut, s-a votat secret şi au simţit.” (M. Vanghelie) Într-adevăr, volumul este şi despre masele care au fost şi sunt reprezentate de aceşti oameni, de această elită politică. „Poate că parcurgearea mormanelor de inepţii va convinge electoratul că e cazul să-şi folosească mai bine discernamntul. Să-şi fixeze câteva criterii în funcţie de care să-i evalueze pe toţi cei dornici să intre în arena politică” Această ar fi o situaţie ideală pentru că 1. Majoritatea nu mai citeşte 2. Majoritatea chiar dacă ar da de aceste perle ar râde copios şi i-ar iubi şi mai tare pe aceşti semianalfabeţi pentru că ei o reprezintă atât de bine. Este fun. Un popor cult, cu lecturi solide sau măcar mai serioase nu ar fi ales niciodată astfel de politicieni. Care sunt oglidă societăţii noastre, chiar dacă nu neapărat a tuturor românilor. Dar a unei bune majorităţi cu siguranţă.

vineri, 20 mai 2016

Viata si moartea in Gulag

CURPINS: 1. Argument 2. Scurtă istorie a Gulagului 3. Destinele celor care au mărturisit 3.1 Sovietici în Gulag 3.2 Străini în Gulag 4. Condiţia femeii în Gulag 5. Istorii orale 6. Gulagul prizonierilor de război 7. Foamea 8. Filosofia suferinţei 9. Modalităţi de supravieţuire 10. Evadarea din Gulag între mit şi realitate 11. Mirajul normalităţii în Gulag 12. Părăsirea Gulagului. Repatrierea 13. Două lumi se privesc cu neîncredere 14. Dificultăţi în receptarea Gulagului în Occident 15. Exportarea Gulagului ca marcă înregistrată a comunismului şi conluzii 16. Adendă. Şefi la Kolîma 17. Bibliografie

joi, 21 aprilie 2016

Exerciţiu de altruism

Mereu i-am admirat pe truditorii din umbră ai culturii, cei care îşi ascund sau camufluează uriaşul ego auctorial ce caracterizează din plin tagma scriitorilor valahi, cei care se dedică actului creator sau recuperator în tăcere, fără să facă valuri, fără să ponegrească şi dea din coate pentru diverse avantaje. Bogdan Stoicescu este unul dintre aceştia. Volumul „Convorbiri la lumina gândului” cu subtitlul menit să te pună pe gânduri „despre fragilitatea vieţii, iubire, prieteniei şi alte inchipuri” este de fapt reeditarea în condiţii mult superioare, a celui apărut acum un deceniu şi reprezintă o carte necesară de recuperare şi păstrare a memorie culturale, într-o bună măsură, prahovene. Bogdan-Lucian Stoicescu reuneşte atât dialoguri avute de-a lungul timpului cu poeţi şi/sau oameni de cultură importanţi, mai ales cei făcând parte din Generaţia Optzecistă (pentru mulţi critici, ultima mare generaţie de poeţi români) dar şi amintiri sau evocări ale celor care au fost dar nu mai sunt. Aproape o treime din materia cărţii îi este dedicată, într-un fel sau altul, memoriei marelui poet ploieştean, Ion Stratan cu care autorul a fost bun prieten şi chiar coleg la Biblioteca Judeţeană N. Iorga. Descoperim sau, pentru cei deja familiarizaţi cu opera şi gândirea lui Ion Stratan, redescoperim, o bună parte din viziunea lui despre lume, poezie, femeie ("Femeia este un bun conducător de poezie"). Pentru mine este cu atât mai interesant să-l descopăr pe Ion Stratan cu cât trec în fiecare zi pe lângă celebrul bloc cu şapte etaje din Ploieşti unde a trăit în ultimii ani şi unde a murit. Municipalitatea ploiesteana a reuşit să aducă un mic omagiu personalităţii lui Ion Stratan (cel care se hrănea cu poezie) printr-o inscripţie şi un mic bust care sunt îndreptate chiar către staţia RATP unde oameni care nu au auzit în viaţa lor de Ion Stratan se bulucesc să prindă un autobuz. „Eu scriu poezie pentru că simt nevoia să transmit nişte sentimente şi pentru că, pe de o parte, cred că am un dram de talent. Nu am impus nimănui să ia unul din volumele mele, dacă nu doreşte. Nu am cerut nimănui să mă asculte recitând. Nu am cerut nimănui vreo cronică şi nu sunt prezent în nici unul din sistemele de discutare şi rafinare a teoriilor din mass-media. Nu sunt un poet popular.” Ca orice autor adevărat, şi Stratan se identifica cu cărţile sale. „Eu sunt cărţile mele. Ţin la ele chiar ca la nişte copii, pe care îi mai întrebi din când în când ce mai fac, deschizându-le şi răsfoindu-le” Un alt mare poet al Generaţiei Optzeciste care ne-a părăsit prematur este Train T. Coşovei (1954-2014). Traian Coşovei răspunde inspirat la o întrebare capcană ”La urmă urmelor, ce este poezia?” ”Poezia e singura declaraţie de dragoste pe care nu ţi-o iei înapoi” Interesantă mi s-a părut viziunea lui despre această generaţie poetică atât de dezbătută şi complexă „Noi am reuşit să păcălim poliţia politică şi să afirmăm dreptul la libertate de expresie, libertate de care se bucură (uneori fără să ştie) cei mai tineri autori ai promoţiei 2000. (...) nu am fost niciodată încrâncenaţi, rigizi ori acuzând o falsă sobrietate. Noi ne-am bătut joc doar de epoca sumbră, concentraţionară, în care am fost obligaţi să trăim. Nici nu ştiau aia cât de liberi ne-a făcut Poezia, aspiraţia la libertatea de expresie. Noi-şi asta i se datorează şi lui Ion Stratan- nu am fost niciodată cobaii vreunui sistem politic. N-am vrut să fugim din ţară, n-am vrut să trădăm limba română care este-cum spunea Nichita Stănescu-patria noastră, n-am vrut să demisionăm din funcţia critică a Culturii ! Suntem ultima generaţie care mai crede în valorile perene. Acum e libertate de expresie la orice colţ de stradă, la orice gură de metrou. Mulţi nu au ce face cu ea. (...) Mi-e indiferentă lumea de afară, care se închină verbului a avea! Nu ştiam că atâţi oameni o să moară, că să vedem la televizor atîta curvăsărie în direct” Pline de informaţii şi savoare sunt şi dialogurile cu personalităţi culturale deosebit de complexe şi cu înclinaţii artistice diverse, greu de rezumat în spaţiul unei simple recenzii precum Mihai Vasile, Ioan Mihai Cochinescu, Ioan Vieru dar şi câmpineanul Florin Dochia. Nu ştiam despre invitarea lui Andrei Pleşu înainte de 1989 la un colocviu despre ideile vagi la Nichita (o temă extrem de subversivă regimului paranoic ceauşist). Andrei Pleşu a vorbit chiar dacă fusese recent pus la index şi exilat la Tescani. Şi Florin Dochia evocă figura lui Ion Stratan care a colaborat inclusiv la Revista Nouă. „Toţi am avut enorm de învăţat de la Nino (...) lua atitudine faţă de orice nu-i plăcea, faţă de găştile, grupurile de interese ce nu priveau creaţia de literatură în sine” Însă în interviul luat în perioada decembrie 2005-ianuarie 2006 nu avea cum să nu se strecoare şi dezamăgirea faţă de dinamică aiuritoare a de-culturalzarii ţării dar şi Câmpinei care „nu mai este aceea din tinereţea mea. Din punctul de vedere al nevoilor culturale ale locuitorilor. Atacul furibund şi sub centură al (tele)divertismentului în contra culturii, cât de cât formatoare de personalităţi şi conştiinţe, necesită mijloace pe care societatea actuală de la noi nu le are. Apoi, mai este reminiscenţa maselor de oameni strânse să asiste la mega-spectacole educative. Cultura care rămâne se face pe grupuri mici, reunite de aspiraţii şi nevoi comune.” La final sunt publicate mai multe fotografii document. Una din ele surprinde o şedinţa a Cenaclului I.L. Caragiale din anii `80 la care luau parte Ion Stratan, Florin Dochia şi I.M. Cochinescu. Evident, cei care s-au născut după 1990 vor privi fotografia rapid, nu vor bagă de seama paltoanele groase,şubele călduroase, căciula lui Ioan Mihai Cochinescu, fularele . Ai putea crede că şedinţa se desfăşura afară, la -10 grade Celsius. Dar nu, ea avea loc într-o sala a Bibliotecii Judeţene din carlistul Palat al Culturii, unde era mai frig decât afară. Eram în perioada adevăratelor curbe de sacrificiu, imposibil de înţeles pentru cei care nu le-au trăit (chiar dacă acestor tipuri de experienţe li se aplică de minune principiul ce nu te doboară te întăreşte). Urmărind interviurile publicate am rămas surprins: marea lor majoritate au fost luate în perioada 2005-2006, acum un deceniu dar totuşi ele îşi păstrează prospeţimea , stârnesc curiozitate şi menţin un interes viu. Aceasta se poate explica doar prin faptul că Bogdan Stoicescu ţinteşte profund. Ne putem răţoi ca la piaţă : „ce mare lucru să pui nişte întrebări?” Întrebările sunt uşor de formulat însă întrebări care au potenţialul de a răscoli fiinţa celui întrebat, mult mai dificil. Ceea ce denotă cunoaşterea profundă a celor interogaţi de către Bogdan Stoicescu. Iar dialogul este forma supremă a prieteniei, un adevărat plebiscit la care suntem zilnic chemaţi să ne exprimăm.

miercuri, 16 martie 2016

Manolescu la Ploiesti

Nu aveam voie sa ratez intalnirea organizata de Dan Gulea si Catedra de Limba si Literatura Romana a prestigiosului Colegiu Mihai Viteazu (fostul LMV) din Ploiesti cu criticul si presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, d-l Nicolae Manolescu. Prilejul a fost lansarea si la Ploiesti, chiar daca cu ceva intarziere (!) a celor doua volume esentiale scrise de Manolescu, Istoria critica a literaturii romane (Editura Paralela 45, Pitesti, 2008) si Istoria literaturii romane pe intelesul celor care citesc (Paralela 45-2014). Este inutil sa mai analizam actualitatea acestui titlu inspirat, este evident ca numai citind multa literatura romana o poti intelege si poti oferi verdicte. Iar Nicoale Manolescu chiar a facut-o, pentru a scrie primul volum mentionat a recitit literatura romana insa intr-o maniera ordonata si disciplinata. Prima interventie a fost cea a directorului Editurii Paralela 45, Calin Vlasie care a desfatat numeroasa audeinta, formata mai ales din elevi de liceu, cu dedesubturile aparitiei volumului "Istoria critica a literaturii romane". Avand fler si dorind sa dea o lovitura pe piata editoriala, Calin Vlasie l-a abordat pe Nicolae Manolescu si, ofereindu-i atat libertea de a pune la punct impresionantul volum ( 5 ani!) cat si sume de bani, probabil avansuri din drepturile de autor (dar aceste dedesubturi nu avem cum sa le stim, pana la urma tin doar de economia interna a unei edituri) l-a determinat sa termine greul volum. Care cantareste aproximativ 5 kilograme si care a fost lansat la targul de Carte Gaudeamus, in anul 2008, cele 3.000 de exemplare editate la tipografia editurii din Pitesti epuizandu-se rapid. Calin Vlasie a fost nevoit sa comande alte 11.000 in Italia, fiind aduce in tara in doua tiruri.Burdusite cu istorii! Criticul Daniel Cristea-Enache (DCE) s-a referit, printre altele (de exemplu cum a scris trei articole critice la adresa Istoriei critice a lui Manolescu in revista "Idei in dialog" si cum, drept rasplata, ar fi fost numit director de imagine al USR de catre cel criticat-dar aici sunt mult mai multe de spus. In primul rand DCE nu a fost numit director de imagine dupa 2008 ci, daca ne aducem bine aminte, mult mai recent in urma altor evenimente), si la starea literelor nationale si a deplans faptul ca pe la targurile de carte si, mai ales, la Gaudeamus (cred ca a confundat cu Bookfest dar ma rog, nu conteaza) valoarea-aerul tare si curat este jos, la parter in timp ce aerul culturii valahe se rarefiaza odata ce urci catre celelalte nivele unde se organizeaza lansari de carte patetice, cu pseudo-autori veleitari care isi aduc cu autobuzul si masina rudele. Nu ar fi mai bine sa le desfiintam? Nivelele superioare cu edituri de cartier. Nu am inteles cum ar incadra urmatoarea speta: standul editurii Editura Vremea este la parter -in aerul tare al culturii- dar lansarile le-a organizat (foarte comod) anul trecut la inelul imediat superior?Iar la pseduo-lansarea mea au luat parte si sotia mea si mama mea dar, culmea ironiei, ele m-au adus pe mine, nu eu pe ele chiar daca eu am condus o masina care nu-mi apartine. O alta idee demna de a fi mentinata din discursul lui DCE ar aceea ca exista multi critici care isi abandoneaza simtul critic si prefera viata calduta, periajul, doar pentru a nu-si face probleme Insa miezul intalnirii de ieri a fost lungul discurs al lui Nicolae Manolescu care orice s-ar spune, este o personalitate de mare anvergura a culturii noastre nationale. Nicolae Manolescu, plin de verva si savoare, a disecat in voie (spre plictiseala din ce in ce mai evidenta a elevilor din sala care, unul dupa altul incercau sa se furiseaza din Sala Europa) o multime de teme de actualitate, atat din domeniul sau predilct de expertiza cat si din cele conexe dar pe care le cunaoste indeaproape, precum invatamantul. Pe deplin explicabil, prabusirea numarului de cititori de carte-materiala, carte fizica se regaseste si in decaderea invatamantului romanesc. Inapetenta tinerilor pentru cultura ar fi si una din vinele profesorilor care nu reusesc sa atraga tinerele generatii. Manolescu a facut si un calduros elogiu LECTURII. "Eu am citit intotdeauna cu mare placere. Trebuie sa-ti placa sa citesti si trebuie sa-ti placa sa scrii" A observat cum unii critici scriu dar prin felul cum o fac isi poate da seama ca nu le place sa citeasca. Scriu din obligatie, scriu pentru ca au un statut datorita scrisului.Sagetile catre fostii studenti care au ajuns sa-l conteste nu aveau cum sa lipseasca chiar daca sunt si studenti (la maza prezidiului se aflau doi) care-l apreciaza si urmeaza. Interesanta este si explicatia lui Manolescu pentru esecul literaturii romane de a propune un scriitor la Premiul Nobel cu sanse reale de reusita. Si care sa-l si castige (iar aici, o mica intepatura la adresa lui Mircea Cartarescu nu putea lipsi- Orbitorul ar fi fost publicat la o editura buna din Franta, Denoel, fara a avea niciun succes, nici de casa si nici la critica franceza.)Spre deosebire de literatura sud-americana (totusi, sa nu uitam, America de Sud este un continent cu destule tari) care ar fi profitat in anii 80 de prabusirea dictatorilor militare de dreapta pentru a exploda si intra in atentia Occidentului, romanii au ratat cu brio momentul 1989 cand atentia Occidentului s-a intors, pentru scurt timp si asupra noastra. Manolescu parea a minimaliza impactul avut de mineriade si confiscarea sensului Revolutiei Romane fata de felul de a se raporta al vesticilor la literatura (care pana la urma exprima experientele noastre) romana.

marți, 12 ianuarie 2016

Fum, fumuri şi tigarete

În drum spre serviciu, traversând pitorescul, istoricul şi comunistoidul centru inexpresiv al Ploieştiul, un oraş necăjit, mă gândeam că cel mai important (şi plin de consecinţe) eşec al întregii mele vieţi a fost faptul că nu am reuşit să mă apuc de fumat. În tinereţe (sau, pentru a nu fi apostrofat de prietenii mei mai în-vârstă- în prima tinereţe) am avut câteva tentative, ţin minte când am vrut să bravez şi şochez câţiva colegi de liceu, afişându-mă la o întâlnire cu un pachet de ţigări şi o brichetă. Părinţii mei, ambii fumători de cursă lungă, prea lungă, nu ar fi zis probabil nimic, mi-ar fi dat bani şi de ţigări, nu ar fi fost nicio problemă să şterpelesc câte ţigări aş fi dorit. Dar poate că tocmai datorita lor nu am reuşit să mă apropii „de fenomen” decât dintr-o postură de spectator interesat. Mi-ar fi fost prea uşor să mă apuc de fumat! Îmi plăceau provocările mai dificile! Dar nu am reuşit să depăşesc un anumit prag. Probabil că nu m-am apucat de fumat şi pentru că am fentat armata română până când şi ea s-a plictisit de mine şi a decretat că-i mai profitabil să angajeze profesionişti. În memoriile de război ale participanţilor români la confruntarile de pe frontul de est, fumatul era una din puţinele plăceri rămase unor oameni care înfruntau infernul şi moartea. Iar în lagărele sovietice de prizonieri de război, fumătorii erau cei mai afectaţi de lipsa tutunului, Mărculescu, State sau Păsat depunând mărturie faţă de gradul de umilinţă şi decadere la care ajungeau fumătorii înrăiţi, care aveau mari şanse să moară de foame mai repede decât ceilalţi pentru că faceau troc cu modesta raţie de pâine (principalul aliment). Dar din fericire, nu am fost supus unor astfel de încercări apocaliptice. Să fiu sincer: gestica fumatului (scosul pachetului, aprinsul ţigării, primul fum, pufăitul elegant, obligatoriu la o cafea şi un ziar) mi se pare fermecătoare, adorabilă şi acum chiar dacă îmi e foarte greu să stau lângă cel care o practică-nu suport fumul. Nu mai spun cât de mult adoram reclamele la celebrele ţigări Camel, m-aş fi apucat de fumat doar pentru a fura puţin din imaginea personajului principal, acel anglo-saxon îmbrăcat în ţinută lejer-colonială, conducând un jeep prăfuit, unul clasic, prin deşerturile Africii, însoţit de respectul şi admiraţia autohtonilor africani. Culmea este că nu am încercat niciodată ţigările Camel. Un alt viciu pe care mi-l recunosc : îmi plăcea să deschid pachetele de ţigări alor mei şi să miros tutunul. Nici acum nu înţeleg cum un miros atât de aromat se poate transforma într-o senzaţie atât de neplăcută. Din lunga mea experienţă cu fumatorii, am ajuns şi la concluzia neutră că toate dar absolut toate pachetele de ţigări fumate de cineva într-o viaţă se depun nu numai în sărmanii plămâni care suporta cu stoicism atât cat pot asaltul fumului dar schimbă semnificativ şi pigmentaţia pielii, oamenii se transformă, în general din albi în piei închise gălbuie si chiar roşii. Un alt mister şi mit pe care încă incerc să le pătrund: fumul/fumatul calmează. Dar cum nu am fost fumător (de aceea neputând să mă las de fumat- un subiect de conversaţie la fel de la moda precum dieta /viaţa sănătoasă) nu cred că voi afla niciodată răspunsul. Câteva categorii de fumători, observate de mine de-a lungul a trei decenii: (1) fumătorul adolescent/ă care bravează, trebuie să dovedească faptul că (a) este bărbat (b) este emancipată, poate fuma, bea şi înjura ca băieţii din gaşcă (2) fumătorul fanatic care devorează două pachete pe zi, pufăie precum o navă cu aburi şi, uneori, dupa 30-40 de ani de fumat decide să se lase brusc dar doar când diverse consecinţe ale tutunului apar sau chiar erup. Frica de moarte este un imbold puternic pentru a te lăsa de fumat. (3) fumatoarea trendy, corporatistă care este adeptă ţigărilor foarte subţiri, scumpe şi mentolate (deci mult mai sănatoase) adeptele vegane ale tutunului. (4) fumatorul care încearcă încontinuu să se lase, de fapt acesta este chiar programul său existenţial. Interesant şi deopotrivă intrigant, cel puţin din punctul meu de vedere, având în spate trei decenii de amintiri şi experienţe în materie, este cum şi de ce fumătorii, în general, nu se gândesc nici un moment la nefumatorul de lângă el. Aparent nu-l observă, aproape că nici nu există, altfel nu-mi explic de ce întrebarea „te deranjea fumul?” este o raritate. Abia când legislatia a devenit restrictivă, doar aparent draconică (pentru că ea nu va fi respectată decât într-o mică măsură) protejându-l declarativ pe nefumator, abia acum fumătorul încearcă să apeleze la compasiunea victimei sale, a nefumatorului, sentiment pe care fumătorul nu l-a resimţit absolut niciodată faţă de nefumator. Dar acum el este nedreptăţit, discriminat, oropsit. Acum deja este prea târziu să mai perseverez. Dacă aş fi fumat nu cred că aş mai fi reuşit să merg 20 km într-o singură zi pe munte. Un eşec plin de consecinţe pozitive pe care nu prea îl observ la mulţi adolescenţi din ziua de azi. Cu cât obstrucţiile şi barierele sunt mai reglementate şi dure cu atât atracţia este mai irezistibilă. Iar tanti vânzătoarea de la non-stopul din colţ nici nu se uită la faţa plină de acnee a elevului de-a X-a. Aceste rânduri reprezintă poziţia unui nefumator cu simpatii pentru fumatori care este cât se poate de bucuros că cel puţin teoretic nu va mai fi fumator pasiv, cum s-a întâmplat de atâtea ori în trecut şi care este sigur că fumătorii adevăraţi nu se vor lăsa deloc intimidaţi de asaltul autorităţii asupra opţiunii lor. Recent chiar comisarul propus de România, Corina Creţu a fost în centrul unui scandal de presa. Ea ar fuma fără probleme în biroul ei de comisar european. Asta da sacrilegiu! Probabil ţigarete foarte-foarte subţiri.(lasam la o parte vechea poveste cu Bill Clinton si trabucul oval). Departe de mine gândul de a interzice cuiva dreptul de a se sinucide pe termen mai lung sau mai scurt dar nu le-ar strica fumatorilor să se gândească din când în când că unii dintre prietenii şi confraţii lor preferă pur şi simplu alte morţi decât banalul cancer esofagian sau pulmonar. (aceste rânduri pot fi citite şi ca modeste completări şi adăugiri pe marginea romanului Războiul Mondial al Fumătorilor de Marin Mălaiuc-Hondrari, Polirom, 2015)